INCREDIBIL Singurul trofeu internațional din istoria FRF, câștigat „pe BLAT”!

Tinerii tricolori care încearcă zilele acestea să cucerească
trofeul la Europenele de juniori sub 17 ani din Serbia readuc
România în prim-planul atenției după o pauză de aproape o jumătate
de secol în care fotbalul nostru s-a mândrit și rușinat, în același
timp, cu o performanță obținută „pe blat”. Europenele de juniori
sub 19 ani au fost câștigate în 1962, la București, cu o echipă
compusă din jucători care erau și cu trei ani mai mari decât
adversarii lor! A fost, în realitate, încă o ocazie în care ne‑am
furat singuri căciula, acea generație devenită campioană pe fals
neizbutind, ulterior, să obțină nicio calificare la turneele
finale de seniori.

Pe 29 aprilie 1962, în fața a peste 80.000 de spectatori
înghesuiți pe arena „23 August”, din București, România câștiga
singurul trofeu internațional din istoria FRF: Campionatul European
pentru juniori sub 19 ani. A fost o victorie sărbătorită îndelung,
cu fast, autoritățile subliniind-o drept realizare epocală a noii
orânduiri comuniste. Turneul, organizat de țara noastră, se ținuse
în cinci orașe (București, Ploiești, Constanța, Brașov și Cluj) și
strânsese toată crema Europei. Ulterior s-a aflat că, de fapt,
România falsificase vârsta fotbaliștilor trimiși pe teren!

Naționala
mare – la fel de slabă și atunci, și acum

Din echipa care a câștigat unica întrecere importantă interțări
din palmaresul României, un singur fotbalist a îndeplinit corect
criteriile impuse de UEFA: Constantin Jamaischi. În rest, a fost o
luptă inegală, între adolescenți care abia împliniseră vârsta
majoratului (la adversari) și jucători români care aveau chiar și
22 de ani!

Acest turneu final unic în istoria țării noastre s-a desfășurat
în circumstanțe grele pentru fotbalul românesc, la fel precum cele
din momentul actualei campanii a juniorilor sub 17 ani. Naționala
mare era, în 1962, în stare de colaps, fiind desființată de
autoritățile comuniste după un bilanț de-a dreptul catastrofal în
anii precedenți. Acum, naționala este, de asemenea, într-o criză
teribilă, ivindu-se din nou, după patru decenii, voci care să
sugereze că ar fi bine să ne retragem din competiție din cauza
lipsei de valoare. Echipele de club erau fără valoare, incapabile
de performanțe în cupele europene, iar abuzurile, blaturile și
corupția abundau în campionatul intern.

Diferența fundamentală e însă că, de data aceasta, fotbaliștii
români calificați în premieră la Europenele rezervate juniorilor
sub 17 ani îndeplinesc criteriile sportive și de vârstă, iar
factorul politic n-are niciun amestec în toată povestea.

Victoria a fost
închinată colectivizării

Europenele de juniori din 1962 au fost organizate special de
România în luna aprilie, pentru a coincide cu Marea Adunare
Națională care urma să consfințească încheierea procesului de
colectivizare a agriculturii, după modelul sovietic. La finala de
pe defunctul „23 August” au fost aduși, de altfel, 11.000 de
țărani, ei simbolizând numărul inventat de propaganda comunistă al
celor care ar fi fost uciși în răscoala de la 1907.

Foarte interesant este faptul că drumul României spre trofeul
din 1962 a început cu o tentativă de a face selecția (aproape)
corect. Inițial, au fost aduși la lot și jucători care se încadrau
în limita de vârstă. Rezultatele n-au fost însă concludente, în
ciuda pregătirii centralizate și a tuturor eforturilor depuse de
federație. Obiectivul stabilit de Partidul Comunist, câștigarea
Europenelor, fiind imperativ, sub comanda antrenorului Gheorghe Ola
au „aterizat” treptat tot mai mulți fotbaliști născuți înainte de 1
septembrie 1943 (data-limită acceptată de UEFA).

Li s-au
făcut acte de identitate false

Așa s-a ajuns ca, la turneul final al Europenelor de juniori
organizat între 20 și 29 aprilie 1962, România să alinieze o echipă
în care toți fotbaliștii, mai puțin unul, jucau pe fals! Statul le
confecționase jucătorilor, pentru această competiție, acte de
identitate cu data nașterii măsluită, avantajul substanțial
câștigat astfel, alături de cel al terenului propriu și al
arbitrajelor binevoitoare, fiind decisiv. Spre exemplu, în finală,
media de vârstă maximă pe care o putea avea echipa, conform UEFA,
ar fi fost 18 ani, 7 luni și 28 de zile. Media reală a României a
fost însă de 20 de ani, două luni și 3 zile, cu aproape un an și
șapte luni mai mare!

18 ani
7 luni și 28 de zile era media de
vârstă maximă pe care o putea avea o echipă la finala din
1962

20 de ani 2 luni și 3 zile a fost media
de vârstă a României la finala din 1962

Mircea Petescu, căpitanul „juniorilor” români, avea
aproape 20 de ani când a primit trofeul destinat celor mai buni
fotbaliști europeni sub 19 ani

Gimnastica și boxul –
patriile șmecheriilor

Este important de notat că argumentul principal cu care s-au
apărat, ulterior, cei care au recurs la falsificarea vârstei
jucătorilor este că „și ceilalți au făcut la fel”. În realitate,
țările din Est au venit cu această înșelăciune, vesticii respectând
criteriile impuse de UEFA. Micșorarea vârstei reale a sportivilor
era o practică uzuală în țările comuniste avide de recunoaștere
internațională. În România, dar și în țări precum URSS, RD Germană,
China și Cuba erau la ordinea zilei astfel de escrocherii nu numai
la fotbal, dar și în gimnastică, box și alte discipline, unde se
obțineau astfel incorect medalii la juniori, tineret și, chiar,
seniori. China este și acum suspectată că trimite în concurs, la
gimnastică, fetițe sub vârsta admisă de forurile internaționale. La
Olimpiada de la Beijing, din 2008, celebrii Bela și Martha Karoly
au atras, de altfel, atenția asupra acestui „detaliu”.
Dopajul era, de asemenea, o armă temută, în urma căreia numeroși
sportivi mai ales din RD Germană au rămas cu sechele sau chiar au
murit.

Eșecul
unei generații

Victoria obținută de fotbalul românesc în 1962 e doar aparentă
pentru că, în realitate, scopul competițiilor pentru juniori pe
categorii de vârstă organizate de UEFA este acela de a le da și
tinerilor șansa de a se afirma și de a căpăta experiență, chiar
dacă nu se pot încă măsura cu seniorii. Trimițând pe teren o echipă
mult mai în vârstă decât adversarii, România a omis însuși scopul
întrecerii, deoarece nu numai că juniorilor adevărați li s-a
refuzat șansa afirmării, iar generația campioană europeană pe fals
n-a reușit, ulterior, nicio performanță la seniori. La acel turneu,
jucând corect, vest-germanii i-au descoperit pe Overath și Sepp
Maier, iar italienii – pe Bonisegna. România – pe nimeni.

Singurul român din echipa care a jucat finala din 1962 și a prins,
apoi, și un turneu final de seniori a fost Gergely. În 1970, la
Mondiale, acesta l-a înlocuit, în minutul 81 al partidei cu
Cehoslovacia (2-1), pe Liță Dumitru